Pierderi care nu se pot recupera.

Strada Cloşca, ansamblul arhitectonic unic.

Dacă vor pieri, sub lovituri de ciocan şi lame de buldozer, cele două vedete ale străzii Cloşca, atunci pentru oraşul Arad începe agonia. Ansamblul arhitectonic „1900” , unic, înmănunchează două clădiri, care fiecare în parte sau luate împreună, pot ilustra şi exemplifica stilul SECESSION în ori care manual de arhitectură. Două clădiri, două surori, una mai frumoasă ca cealaltă, ne-au fost dăruite nouă de geniul a doi arhitecţi, dar şi de întrecerea în frumos a celor doi proprietari.
Că s-a ajuns aici, într-o asemenea stare de neputinţă, cu atâtea monumente căzute în ruină, altele dispărute, poate avea cauze precise, dar nici un caz nu poate avea justificare. Ne întrebăm dacă nu cumva, o forţă malefică, pe care nu o poate stăpâni nici Primăria, face legea în Arad? Avem legi care să apere comoara noastră imobiliară, dar cei plătiţi să le aplice, să controleze, să termine cu abuzurile, dau dovadă de inconsecvenţă. Primăria, consilierii municipali, aleşi de noi să servească interesele oraşului, nu strunesc şi nu colaborează cu constelaţia de instituţii municipale în apărarea patrimoniului construit. Mă refer la Arhitectul şef, Inspecţia în Construcţii, Direcţia de Cultură şi Patrimoniu, Agenţia pentru Protecţia Mediului şi Garda de Mediu, referindu-mă la patrimoniul natural, la care adaug Comisia de Urbanism ce n-a fost capabilă să elaboreze Regulamentul zonei Protejate. Şi atunci…
Iată cele două splendide edificii.
Prima, casa văduvei lui Jakabffy la nr. 14, construită în 1906, după planurile arhitectului Kövér Lajos. Unică , asemănătoare stilului lui Gaudi, cu două blazoane nobile deasupra porţii, cu tencuiala căzută de pe o mare parte a faţadei, şi urme accentuate de umezeală. Siluetă înaltă . Mândră, falnică împodobită ca o mireasă, ajunsă să nu-şi poată masca ridurile vremii.
A doua, vila prefectului Urban Ivan, de la nr.4 , construită în 1904 după proiectul arhitectului Steiner Iosif, sediu, până nu demult, a Direcţiei Agricole. Blazon de nobleţe deasupra porţii peitonale, ne locuită, cu ornamentele în curs de desprindere, şi pom crescut din zid.
Fotografiile alăturate nu pot cuprinde, în totalitate, toate urmele de degradare provocate de timp şi indiferenţă.
Iată, aşadar, cum dispar clădiri valoroase, cum se ruinează sub ochii noştri clădirile emblematice. Nu este mai puţin adevărat că în oraş, unele clădirile sunt stăpânite de proprietari în întregime, altele de un amalgamul de proprietari şi chiriaşi Recons de-a valma, în fine altele sunt ale statului. Este greu de împăcat atâtea interese. Rezultatul care ne îngrijorează îl vedem cu toţii. Bine , dar ce vom face?
Răspunsul îl aşteptăm din partea Primăriei. Aşteptăm soluţii ori propuneri şi din partea arădenilor.