În perioada capitalismului românesc, din interbelic, conducerea – Societăți Române ARAD-CHITILA, Fabrici de Zahăr -, -a hotărât începerea procedurile pentru construirea unei fabrici de zahăr în Arad. S-au făcut studiile necesare, stabilindu-se amplasamentul, capacitatea, utilitățile, conectarea la rețeaua națională de cale ferată, CFR, și în final proiectul de execuție. Astfel fabrica s-a construit în 1926. A funcționat cu succes, aducând beneficii, până după naționalizare, când sub „conducerea înțeleaptă” a PCR a ajuns falimentară. În cele din urmă a fost oprită și scoasă la mezat.
În 1989 , urmarea Revoluției, Aradul, a intrat în noul capitalism românesc, cu noi reguli și alte cutume. Fără explicații, în ciuda unei lozinci asiguratoare –NOI NU NE VINDEM ȚARA – toată industria Aradului, industrie de stat, devenită brusc nerentabilă, a fost vândută. Fabrica de zahăr, deja oprită a fost vândută și ea. Astfel o fabrică, ce la bilanțul din 11 iunie 1948, era rentabilă, a trecut în istorie. Dar, în mod bizar, în Arad se investește și se construiește o nouă fabrică de zahăr, modernă, numai inox și sticlă, mă rog, la nivelul actual. O imagine fotogenică, numai sclipiri de oțeluri inox și sticlă, statul ca cel mai bun gospodar o vinde! Adică, chiar vinde noua fabrică! A fost construită în baza unor studii false, proiectată de incompetenți? , fantastic, ce destin vitreg a avut această bijuterie industrială. A fost oferită, apoi cumpărată și imediat oprită să mai funcționeze, ori nici n-a pornit. Mister. Și a doua fabrică de zahăr a intrat în istorie, a fost demontată. Ne-a fost scris ca Aradul să nu aibă o asemenea fabrică.