Locul strategic de prim ordin, aşezat la întretăierea a două foarte importante drumuri comerciale, unul care duce din Câmpia de Vest spre Transilvania şi altul, care vine din nord, dinspre Oradea şi Satu Mare şi face legătura cu Timişoara şi calea fluvială oferită de Dunăre, a fost observat şi de generalii Împărătesei Maria Tereza. Prin urmare, luând în considerare şi necesităţile militare, într-o regiune de curând cucerită şi încă instabilă, s-a luat hotărârea de a se construi o fortăreaţă de tip Vauban. Lucrările au început în anul 1762 şi au durat peste 20 de ani, până în 1783, desfăşurându-se sub supravegherea şi după planurile elaborate de arhitectul militar austriac Filipp Ferdinand Harsch. Planul ei, în formă stelată, cu şase bastioane se înscrie printre cetăţile de tip Vauban din faza târzie, ce încheie totodată şi evoluţia sistemelor stelare din Transilvania. Zidurile, aşezate pe trei rânduri, au fost construite din cărămidă şi au fost umplute cu pământ, iar grosimea lor este în jur de trei metri şi, la acea vreme, au fost înconjurate de un şanţ umplut cu apă din Mureş, mărginit spre exterior de un mic val de pământ. În acest tip de fortificaţie unghiurile sub care sunt construite zidurile sunt astfel calculate încât proiectilele de artilerie să poată fi deviate prin ricoşeu iar pământul de umplutură atenuează forţa exploziilor. Circumferinţa zidurilor cetăţii arădene este de 3180 metri şi acestea au fost prevăzute cu bastioane de tip cavaler, flancate de redute pentagonale. În total bastioanele cuprindeau 296 guri de foc. În interior au fost ridicate trei corpuri principale de clădiri, care cuprindeau comandamentul, garda cetăţii şi mănăstirea spital, care includea şi biserica în stil baroc, care astăzi este în stare de ruină. Ultimii patru călugări dedicaţi Sf. Ioan de Capistrano au locuit în mănăstire până în 1861.
La ridicare cetăţii au participat peste 1500 de familii din împrejurimi, şi au trebuit dărâmate şi 169 de case. În total au fost cheltuiţi, de către guvernul austriac imperial peste trei milioane de florini, o sumă impresionantă pentru acea vreme.
Lagăr pentru prizonieri
Dar această solidă fortificaţie, care a găzduit tot timpul o garnizoană militară, nu a fost pusă în situaţia de a-şi împlini rosturile de apărare a imperiului în faţa unui inamic extern, ci a fost pusă în valoare doar în confruntarea cu „inamicul” intern, reprezentat de armata revoluţionară maghiară, în timpul revoluţiei de la 1848-1849, când cetatea a fost asediată timp de nouă luni, între octombrie 1848-iunie 1849. În schimb a fost folosită ca închisoare militară. Acolo fiind internaţi numeroşi revoluţionari, inclusiv cei 13 generali executaţi de autorităţile militare austriece, în apropierea cetăţii, în 6 octombrie 1849. Tot în cetatea Aradului a fost întemniţat pentru o vreme şi revoluţionarul român Eftimie Murgu. Primii militari internaţi au fost aduşi în fortăreaţa Aradului în anul 1794, când 1200 soldaţi francezi din armatele revoluţionare au făcut cunoştinţă cu viaţa de prizonierat pe pământ arădean. Şi soldaţii turci luaţi prizonieri în Bosnia în anul 1881 au cunoscut îndeaproape umezeala celulelor şi rigorile regimului de detenţie. În timpul primului război mondial în cetate a luat fiinţă un lagăr în care au fost internaţi mii de prizonieri sârbi. În timpul detenţiei au murit de tifos şi rele tratamente 4317 internaţi, iar în memoria lor a fost pusă pe poarta de la intrare o placă comemorativă. Ei au fost înmormântaţi în mai multe gropi comune în cimitirul Pomenirea. Într-o interpelare, din cursul anului 1917, făcută în parlamentul de la Budapesta, deputatul de Şiria al Partidului Naţional Român, Ştefan Cicio Pop, a atras atenţia asupra condiţiilor inumane în care sunt ţinuţi prizonierii, mulţi dintre ei fiind civili: femei şi copii. Fără îndoială, cel mai celebru prizonier al închisorii a fost Gavrilo Princip, care în data de 28 iunie 1914 l-a asasinat, la Sarajevo, pe principele moştenitor al coroanei Austro-ungare, Franz Ferdinand, atentat care a constituit motivul imediat al izbucnirii primului război mondial.
Garnizoană militară
În perioada interbelică cetatea a fost garnizoană a Aradului şi a găzduit regimentul 93 infanterie, care împreună cu celelalte unităţi din cadrul Diviziei 1 infanterie română a participat la campania din Uniunea Sovietică, fiind stabilit pe poziţii în Stepa Kalmâcă, din sudul Stalingradului. În 20 noiembrie 1942 divizia românească a suportat atacul principal dat de două armate sovietice, pierind în acea încleştare numeroşi soldaţi şi ofiţeri ai regimentului 93 din cetatea Aradului. După armistiţiul încheiat de România în 12 septembrie 1944 şi ocuparea Aradului de armata sovietică, în cetate a fost încartiruită o unitate de tancuri sovietică care a „rezistat” acolo până în anul 1958, când trupele „eliberatorilor” au fost retrase din întreaga ţară. Dar vocaţia războinică a cetăţii Aradului nu s-a încheiat atunci pentru că imediat locul sovieticilor a fost luat de un regiment românesc de tancuri. În cadrul procesului de restructurare şi modernizare a armatei în anul 1995 a luat fiinţă batalionul 191 infanterie „Colonel Radu Golescu”. În octombrie 1997 batalionul 191, cu garnizoana în cetatea Aradului, a fost nominalizat pentru constituirea batalionului mixt româno-ungar de menţinere a păcii, batalion care a devenit operaţional începând cu anul 1999. Întâmplarea a făcut ca vizita noastră de documentare în Cetatea Aradului să fie făcută în data de 20 octombrie a.c. când a avut loc ceremonia de schimbare a comenzii unităţii, fiind prezent cu acel prilej în cetate şeful eşalonului superior, col Ioan Manci, comandantul Brigăzii 81 Mecanizate. După anul 2000 oficialităţile Aradului au cerut în repetate rânduri introducerea în circuitul civil a cetăţii, fiind întocmite studii pentru valorificarea turistică şi culturală a locaţiei. Până în prezent demersurile nu au putut fi finalizate din cauza rezistenţei Ministerului Apărării, care invocă lipsa banilor pentru amenajarea unor noi spaţii de încartiruire a unităţii, aşa că cetatea tip Vauban a Aradului, cu o vechime de 250 de ani, găzduieşte şi la început de mileniu trei o garnizoană militară, caz unic în Europa.
Cetăţile medievale
Actuala cetate, care se dezvăluie în toată puterea ei de pe şoseaua de centură a municipiului Arad, nu a fost singura în decursul istoriei multiseculare a oraşului. Prima dintre ele a fost localizată de mai mulţi specialişti la sud-vest de actuala localitate Vladimirescu (Glogovăţ), la patru kilometri est de municipiu, spre Valea Mureşului. La locul numit „Şanţuri”, pe un grind mai ridicat, s-au efectuat între anii 1974-1979 ample lucrări arheologice în urma cărora au fost puse în evidenţă valuri de pământ în forma unui trapez, cu şanţuri de apărare în faţă. Materialul arheologic descoperit dovedeşte locuirea umană încă din secolele VIII-X. Urmele de arsură au dus la concluzia că cetatea a fost distrusă pe la 1028, în timpul luptelor dintre ducele Ahtum şi armatele regelui Ştefan cel Sfânt, conduse de ducele Chanadinus.
A doua cetate sau castru regal, reşedinţă a comitatului Orod, s-a aflat în apropierea primei cetăţi. Urme arheologice deosebit de consistente din secolele XI-XIII au fost descoperite atât pe liziera terasei de vest a comunei Vladimirescu cât şi de-a lungul şoselei Arad-Deva. Ultima atestare a unor elemente umane care au gravitat pe lângă cetate datează din 1311. Se pare că şi această fortificaţie, ca multe altele din zonă, a fost distrusă în timpul marii invazii tătare din 1241.
Din relatările cronicarului Anton Verancici rezultă că în 9 ianuarie 1551, atunci când târgul Aradului a fost cucerit de către turci, el nu avea nici ziduri nici valuri de pământ care să-l apere. În anul 1554 paşa Kasâm a început construirea unei fortificaţii, pe malul drept al Mureşului, lângă actualul pod de fier de pe şoseaua Arad-Timişoara, în jurul căreia se va dezvolta apoi municipiul Arad. Cetatea avea o formă dreptunghiulară, cu bastioane unghiulare la colţuri. Pe parcursul secolelor XVI-XVII cea de-a treia cetate a Aradului a fost în repetate rânduri asediată, incendiată şi apoi refăcută. Astfel în anul 1595 a fost eliberată de ardeleni, din nou cedată turcilor în 1616, arsă de trupele lui Gheorghe Rakoczy al II-lea în 1658 şi din nou refăcută de turci.
O interesantă relatare despre cetate, aşa cum arăta ea la 1660, ne oferă călătorul turc Evlia Celebi: „Cetatea este situată pe o insulă a Mureşului şi are 50 de ostaşi, o baie mică, o geamie, un han… este construită din ziduri cu umplutură de pământ, având o circumferinţă de 400 de paşi. Are două porţi tari de lemn, una este poarte Ineului spre nord, înafara ei se găsesc două sute de case creştine. Alta e poarta Timişoarei…”Această cetate a fost cucerită de austrieci în decembrie 1685 şi reparată în anii 1698-1701, după planurile lui Georg Johann Harrukern. Urme slabe ale acestei cetăţi au fost găsite în secolele XIX-XX, astăzi însă nimic nu mai aminteşte de cetatea medievală, ea fiind intrată definitiv în istorie.
Ioan Tuleu
am fotorafie cu biserica din cetate facut in 2009 va pun la dispozitie